Ghidul tau pe internet
Cristian Presură: „Știința se simțea ca un miracol” Advertorial
Detalii
| Categorii | Educatie |
|---|---|
| Taguri | Timisoara |
| Ultima actualizare | Miercuri 17 iunie 2026 |
| Vizualizari | 2277 |
Voteaza & Distribuie
Descriere
Interviu despre curiozitate, mentori, cercetare, greșeli, comunicarea științei și felul în care putem rămâne lucizi într-o lume plină de informațieCristian Presură este unul dintre cei mai cunoscuți cercetători și comunicatori ai științei din România. Reușește să transforme fizica, o materie adesea percepută ca fiind complicată, într-o poveste vie și pe înțelesul tuturor. În acest interviu, vorbește despre felul în care pot fi atrași tinerii către știință, despre rolul mentorilor, despre cercetare, greșeli, pasiune, pseudoștiință și despre oamenii care fac ca știința să rămână o formă de a iubi lumea cu mintea trează.
1. Știința este unul dintre motoarele esențiale ale progresului societății. Cum îi atragem pe copiii geniali și excepționali către știință?
Cred că ar trebui să ne gândim, mai întâi, de ce nu îi atragem. A apărut recent raportul Uniunii Europene despre România și acolo există ceva îngrijorător: se spune în mod clar că interesul tinerilor pentru STEM, deci pentru fizică, matematică, chimie și așa mai departe, a scăzut drastic în ultimii ani. Întrebarea este de ce tinerii nu mai sunt atrași cum poate erau atrași tinerii din generația mea. Răspunsul, cred eu, stă în faptul că ei s-au născut deja cu o tehnologie care funcționează.
Noi, când eram copii, nu aveam atât de multe lucruri din tehnologie și visam la ele. Citeam cărți science fiction. Când apăreau chestii de electronică, îmi aduc aminte că cumpăram cu mare bucurie mici seturi de electronică, să iau și eu trei tranzistori și să fac ceva. Când mi-am construit primul radio, eu singur, și l-am conectat la calorifer, pentru că avea nevoie de calorifer ca să funcționeze, am fost atât de fericit când am auzit, în galena respectivă, vocea îndepărtată.
Pe vremea respectivă, știința se simțea ca un miracol. Știința se simțea ca ceva nou, ca ceva spre care voiai să te duci. Eram curios să văd cum funcționează, voiam să-mi fac eu ceva. Era acel sentiment: „Uau, ce chestie! Pot să aud eu, cu urechea mea, pe cineva de la mii de kilometri distanță.”
Acum, copiii se nasc într-o lume tehnologizată. Ei iau tehnologia de-a gata. Iau telefonul, îl folosesc. Nu mai stau să se întrebe: „Dar de ce antena e așa de mică și funcționează în telefonul mobil?” Și atunci nu mai au, în mod natural, acea curiozitate către știință. Nu mai au acea dorință de a descoperi și nu mai văd știința ca pe ceva mirabilis, ca pe un miracol. O văd ca pe ceva natural.
Cred că asta este problema fundamentală pe care noi, comunicatorii de știință, școlile și așa mai departe, trebuie să o rezolvăm. În esență, este o problemă emoțională: cum reușești să-i faci entuziaști de știință, într-o lume în care știința este peste tot, este ordinară, se găsește peste tot? Cum poți să le arăți că știința este extraordinară?
2. Considerați că este rolul mentorilor să le deschidă tinerilor perspectiva către acest miracol?
Da. Ați folosit cuvântul „mentor” și îmi aduc aminte de ce spunea Horia-Roman Patapievici despre momentul în care era la Facultatea de Fizică. Spunea: „La Facultatea de Fizică am întâlnit profesori, dar nu am avut mentori.”
La ce se referea? Se referea la faptul că profesorii le-au predat fizica, dar nu au reușit să îl ducă într-o direcție de mentorat, să îl facă să devină entuziast, să îi dea ceva mai mult decât informația științifică de la cursul respectiv de fizică.
Ce înseamnă să ai un mentor? Eu am avut mentori. L-am avut pe profesorul Dragoș Constantinescu de la matematică, care a fost mai mult decât un profesor de matematică atunci când am fost la generală, la Râmnicu Vâlcea. A fost un mentor, în sensul că m-a inspirat.
Nu a fost vorba doar că mă ajuta și îmi arăta cum se rezolvă problemele de matematică. El mi-a arătat că matematica e ca un rebus. Că încerci să rezolvi acele probleme de rebus. Că matematica poți să o folosești în practică. Ne scotea la lecția de geometrie afară și, după ce învățasem teorema lui Pitagora în clasă, ne punea să măsurăm înălțimile celor mai mari clădiri din Râmnicu Vâlcea fără să ne urcăm pe ele, adică de jos. Folosind teorema lui Pitagora, bineînțeles.
După aceea l-am mai avut mentor pe Alexandru Nicolae, la Facultatea de Electrotehnică, care rezolva foarte frumos problemele de câmp electromagnetic cu ecuații și mi-a arătat cât de frumos este să folosești ecuațiile respective. Mă fascina.
Iar după aceea, pe domnul Voicu Lupei, care acum este șeful secției de fizică al Academiei Române. Atunci când era cercetător, m-a angajat și mi-a arătat că cercetarea nu este o meserie oarecare. Cercetarea este o pasiune. Te interesează să afli cum funcționează ceva, cum poți să faci să funcționeze mai bine, și când te gândești că nimeni din lumea asta nu a reușit încă, de aceea faci cercetare. Nu faci cercetare la o chestie pe care a mai descoperit-o cineva. Tu poți fi primul care face ca lucrul acela să meargă mai bine.
Deci, da, oamenii care reușesc să fie mentori sunt, cu adevărat, un mare dar. Ideal ar fi ca toți profesorii să fie mentori, dar este foarte greu să realizezi așa ceva în practică.
3. Când v-ați gândit prima oară că v-ați dori să deveniți cercetător?
Tata spune că eu, când eram mic, ziceam că o să devin cercetător. Eu nu-mi aduc aminte de asta. Zice: „Nu, nu, când erai mic, tu spuneai că o să fii cercetător.” Eu nu-mi aduc aminte. Chiar nu am avut un vis clar de a deveni cercetător.
Îmi aduc aminte că mergeam la țară și, pe cotețul de găini, spre disperarea bunicii, îmi puneam pătura, îmi puneam perna, îmi puneam plapuma și mă culcam ca să mă uit la stele. Mă uitam la stele și îmi spuneam: „Doamne, nimeni n-a ajuns la stelele astea, nimeni.” Citisem despre ele că sunt îndepărtate. Deci acolo unde mă uit eu, nimeni n-a ajuns. Nimeni nu știe ce e acolo. Oare ce ar putea să fie?
Aveam acel spirit: nu se știe ce e acolo, dar oare pot eu să fiu primul care află? Acea cercetare aproape fundamentală, care vrea să afle ce e dincolo. Aveam curiozitatea aceasta.
Adevărul este că, în prima fază, drumul m-a dus către Facultatea de Electrotehnică. Urma să devin inginer. Doar că la Facultatea de Electrotehnică l-am întâlnit pe al doilea mentor, Alexandru Nicolae, care mi-a zis: „Ia citește tu cartea asta a lui Richard Feynman, că am văzut că îți plac ecuațiile și vezi că acolo e ceva care o să-ți placă.” Acolo am descoperit fizica și, după aceea, am ajuns la fizică.
În momentul în care am făcut Facultatea de Fizică, mi-am dorit să fiu și profesor, ce este drept, dar acolo am descoperit și pasiunea aceasta de a fi cercetător, de a cerceta. Atunci m-am dus mai departe către un doctorat și am ajuns la cercetare.
Îmi aduc aminte că, atunci când eram student la Facultatea de Fizică și apoi cercetător la Institutul de Fizică Atomică, mă plimbam pe alei și îmi spuneam: „Cristi, tu trebuie să ții minte un lucru: în cercetare încerci întotdeauna să devii cel mai bun, dar, la un moment dat, poate nu vei fi așa de bun. Poate că nu vei fi un cercetător așa de bun. Și dacă atunci va trebui să renunți, trebuie să îți aduci aminte că întotdeauna este un loc pentru tine ca profesor. Întotdeauna este un loc pentru tine la o catedră, la o școală generală, la un liceu, ca să predai fizica.”
Gândul acesta mă liniștea foarte mult. Până la urmă, am ajuns să le fac pe amândouă: am făcut și cercetare și, prin popularizarea fizicii, sunt și un fel de profesor, dar neoficial.
4. Întrebarea despre ce se află dincolo de stele a fost prima întrebare care v-a dat mari bătăi de cap?
Nu pot să spun asta. Pe vremea respectivă, totul era descoperire. Toate lucrurile pe care le citeam, toate cărțile de fizică pe care le citeam, cărți cu multe formule, erau, pentru mine, niște descoperiri.
Poate cineva ar întreba: „De ce citești cartea aceea plină de formule?” Pentru că formulele respective scot la iveală un alt univers, pe care numai un om care are o gândire matematică și care a fost format de către profesorul Dragoș Constantinescu cu bucuria de a rezolva ecuații, cu acea descoperire ca de rebus, poate să îl vadă. Numai un om format astfel poate să vadă frumusețea din spatele ecuațiilor și universul care se deschide.
Când eram tânăr, nu am avut dureri de cap, pentru că nu mă confruntam cu limite. Nu ajunsesem să aflu atât de mult încât să ajung la o limită și, ca cercetător, să încerc să o descopăr. Nu avusesem nici multe experiențe de viață care să pună această confruntare reală: problema vieții, a suferinței, a efortului, a morții, a durerii, a nedreptății.
Eram în zona de descoperire. Totul era frumos. Eram tânăr, eram sănătos. E adevărat că aveam buzunarul gol, dar mă simțeam fericit în ceea ce făceam. Mă plimbam pe munte, descopeream muntele, descopeream prietenia, muzica, cărțile.
Prima oară când m-am confruntat cu adevărat cu o problemă care să îmi dea dureri de cap cred că a fost pe la 30-40 de ani, când am început, în cercetare, să mă confrunt cu probleme aflate la limita cercetării. Atunci a trebuit să mă concentrez pe niște probleme foarte grele, care pot, într-adevăr, să îți dea dureri de cap.
5. Cât de important este ca oamenii de știință să aibă apariții publice și să ne vorbească despre ceea ce fac?
Într-o societate ideală, într-o țară ideală, lucrul acesta este extrem de important. Nu este important numai pentru faptul că aflăm că ei fac ceva pentru noi. Este foarte important și pentru că pot să entuziasmeze foarte mulți tineri prin caracterul personal.
Nu doar pentru că vorbesc despre cercetările lor, ci pentru că vorbesc ca oameni, în mod direct. Atunci te inspiră poveștile lor, te inspiră căutările lor, tinerețea pe care o aveau în cercetările lor și pe care mulți dintre cercetători și-o păstrează: spiritul acela, curiozitatea aceea de când erau mici.
Se duc la serviciu ca la o joacă. Așa le spuneam și eu studenților care veneau la mine la internship în laborator: „Am venit în laborator, priviți-l ca pe o joacă în care veți fi plătiți mai târziu, dacă vă angajați aici, și în care aveți niște jocuri foarte scumpe. Priviți cercetarea ca pe o joacă în care descoperiți anumite lucruri și aveți acces la toată aparatura aceasta.”
Le mai spuneam și altceva: „Înainte să începeți această meserie, fac cu voi o probă. Vă las o jumătate de oră în camera aceasta, închiși, și după o jumătate de oră vă întreb: v-a plăcut mirosul din cameră? V-ați simțit bine sau ați fi vrut să ieșiți afară?”
Pentru că aparatele acelea miros. Există tot felul de mirosuri specifice. Dacă stai cinci minute și nu îți place mirosul de electronică, atunci când începi să lipești tranzistori, rezistori și simți mirosul acela specific, poate nu te faci electronist. Sigur, acum poți să faci electronică și de la calculator, dar există întotdeauna această interacțiune fizică a corpului nostru cu locul în care lucrăm.
Cercetătorii, prin modul în care povestesc, aduc această lume în față. Pentru tineri, pentru elevi, este foarte important să asculte poveștile acestea. Pentru societate este foarte important nu doar să afle ce înseamnă știința, ci și să vadă că știința este relevantă.
6. În ce fel ar trebui să comunice un om de știință pentru a avea un impact real?
Există un singur fel: cu sinceritate. Ada Roseti, care organizează Game of Science, mi-a spus recent că a avut un concurs la Cluj, anul trecut, cu cercetători. Nu trebuiau să prezinte rezultatele extraordinare și marile realizări pe care le-au avut, ci trebuiau să prezinte eșecurile lor. Câștiga cel care avea eșecul cel mai mare.
Cercetătorii au fost surprinși, dar au fost foarte dispuși să povestească ce greșeli au făcut: că au luat-o într-o direcție greșită, că la un moment dat niște măsurători nu au fost alegerea potrivită, că au uitat de aparate, că s-a întâmplat ceva. Bineînțeles, a câștigat cel care a avut cea mai mare greșeală dintre toate. Și eu, în istoria mea, am foarte multe greșeli pe care le-am făcut.
Ce trebuie să facă omul de știință când vorbește despre știință? Să fie sincer. Cu publicul și cu știința. Să fie sincer cu publicul și să spună: „Da, domnule, n-a mers bine. Da, am făcut greșeli. Da, într-adevăr, m-am dus într-o direcție și poate că n-a fost cea mai bună. A trebuit să muncesc foarte mult, a trebuit să învăț foarte mult. N-a fost bine câteodată sau, câteodată, m-am bucurat.”
Unii cercetători spun: „Ne place să fim cercetători pentru că putem să mergem la conferințe și să vizităm alte țări.” E foarte bine. E ok să spui lucrul acesta.
Aceasta este prima parte de sinceritate. A doua este sinceritatea față de știință. Cercetătorii trebuie să fie sinceri cu știința, să nu-și mintă niciodată știința. Atâta timp cât vin cu această sinceritate în fața publicului, publicul înțelege ce înseamnă să fii cercetător adevărat.
7. În cercetare este ca în viață? Eșecul este printre cei mai buni profesori?
Este adevărat pentru mine. Este adevărat pentru foarte mulți oameni care nu avem minte. Pentru că un om inteligent învață din greșelile lui, dar se spune că un om înțelept învață din greșelile altora.
Oamenii care sunt cu adevărat înțelepți nu citesc cărțile degeaba. De acolo învață ceva și reușesc să își construiască o viață mai direcționată, mai bine organizată, care să ajungă mai repede la scopul propus. Sunt mai înțelepți. Dar eu nu sunt așa și foarte mulți oameni, probabil, învățăm din greșelile noastre. Adeseori nu învățăm, adeseori învățăm a treia oară. Asta este viața.
Eu am o invenție pe care o poartă miliarde de oameni la mână. Este vorba despre acea luminiță verde din toate ceasurile inteligente care măsoară pulsul. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, trebuia să vorbesc despre această invenție în fața unei clase de elevi. M-a prezentat un elev și a spus: „Cristian Presură, un inventator, a stat și s-a gândit ce să inventeze și a avut o idee cum să inventeze un ceas care măsoară pulsul cu un senzor acolo și după aceea l-a inventat.”
L-am lăsat să povestească. A fost foarte frumos. Le-am povestit și eu elevilor. După aceea, a trebuit să mă introducă la o altă clasă și i-am spus: „Mă, băiatule, vino la mine să îți povestesc. Eu n-am făcut așa.”
Eu ce am făcut? M-am dus la serviciu. Aveam un senzor de construit, care măsura viteza sângelui. Am folosit acel senzor și l-am făcut cât mai bun. Am constatat că printre parametrii pe care îi măsuram era și pulsul. Când l-am pus pe mână și prin alte poziții, am descoperit că aici se vede pulsul foarte bine. Atunci mi-a venit ideea: „Nu pot să îl pun într-un ceas?”
Odată ce m-am gândit că pot să îl pun într-un ceas, nu a fost suficient, pentru că nu era suficient de bun. A trebuit să îl mai reajustez, să îl fac și mai bun, dar eram deja pe cărarea bună.
Aici este și o mare chestie de întâmplare. Un om încearcă multe, multe lucruri și, la un moment dat, dă de unul și spune: „Stai puțin, aici s-ar putea să iasă altceva.”
Este vorba și de noroc, dar este ca la Einstein, cum se spune: 1% inspirație și 99% transpirație. Atunci când muncești mult, când faci foarte multe lucruri, te lovești la un moment dat de lucruri noi și, dacă realizezi și reacționezi, ai șansa să aduci o nouă inovație.
Nu este întotdeauna așa că inovațiile le faci în laborator de la zero, spunând: „Hai să facem o mașină care zboară.” Foarte multe inovații se fac din faptul că tu te joci, tu încerci și, încercând, observi lucruri, le corelezi cu alte lucruri și după aceea îți vine o idee de inovație.
8. Cum pot universitățile să îi atragă pe studenți către cercetare?
Ar trebui să mă uit în străinătate, pentru că, sincer să fiu, și în străinătate, și în România suferim de anumite probleme.
În Olanda, unde locuiesc eu, în primul an de studiu, prioritatea oricărui student este să nu rămână repetent. Universitățile din Olanda au o rată de respingere în primul an foarte ridicată, poate să meargă și până la 30%. Intri la facultate și știi deja că 30% din primul an nu vor ajunge în anul doi și, de fapt, nu vor termina facultatea.
Nu cred că se pune problema în aceste universități ca prioritatea studentului să fie descoperirea cercetării, în afară de situația în care este un student ideal. În universitățile din străinătate, se încearcă atragerea studenților către cercetare abia în anii terminali, acolo unde vezi care student are potențial.
Există un sistem prin care studenții pot să curgă către cercetare în anii terminali, urmând anumite proiecte de cercetare pe care și le pot alege la master. Se duc deja către cercetare. Nu trebuie să faci ceva extraordinar. Trebuie să ai acest sistem ca un fel de filtru, ca un fel de pâlnie, care, în anii terminali, le creează studenților posibilitatea să vadă că există și cercetare printre opțiunile lor, iar după aceea să vadă că această opțiune este realistă.
A fi cercetător înseamnă să fii un membru respectat al societății, să ai un salariu decent, să poți să crești o familie și, în același timp, să îți împlinești dorința de a te bucura și de a te juca, între ghilimele, mai departe cu lucrurile care îți plac, cu locul în care este mintea ta și unde se simte bine mintea ta.
În România este puțin diferit. Nu cred, sincer să fiu, că în primii ani ar trebui ca aceasta să fie prioritatea. Dar este adevărat că, în anii următori, programe precum Game of Science se adresează în special cercetătorilor și studenților din ultimii ani, care sunt deja implicați în cercetare și intră în această competiție, încercând să facă popularizarea științei.
9. Ce le-ați spune tinerilor care sunt curioși și entuziaști, dar nu au curaj să o ia pe calea cercetării?
Este foarte greu să dai sfaturi unui tânăr, pentru că orice sfat poate să ducă într-o fundătură. Asta o știe orice părinte. Dacă vrei să dai un sfat copilului tău și știi că viitorul lui depinde de asta, oare ești tu 100% sigur că alegerea pe care i-o propui este cea mai bună? Dacă nu se va termina bine, tu ești cel vinovat, măcar moral.
Eu, ca părinte, chiar dacă am o opinie, le spun copiilor: „Aceasta este opinia mea, dar nici eu nu sunt 100% sigur că e cea mai bună. Eu cred în ea. Să mă ascultați, dar alegerea este la voi. Gândiți-o și cu mintea voastră.” La fel și cu tinerii care sunt entuziaști și curioși. Eu nu le spun niciodată să se ducă spre cercetare. Le spun ceea ce pot câștiga din cercetare și ceea ce pot pierde, pentru că poți pierde la un moment dat din cercetare.
Îmi aduc aminte că eram la doctorat și terminasem doctoratul. Era masa finală, erau profesorii acolo, era profesorul cu care îmi dădusem teza de doctorat, iar soția mea era pe partea stângă a mesei. El era în dreapta și eu veneam și nu știam unde să mă așez. Să mă așez lângă soție, că eram cu soția acolo, sau totuși lângă profesor?
Profesorul m-a văzut și mi-a zis: „Vino lângă mine.” M-am dus lângă el. Și mi-a zis: „Cristi, te-am văzut că ai ezitat între familie și cercetare.” I-am spus: „Am ezitat, m-ați prins.” Și mi-a zis: „Hai să-ți dau un sfat: niciodată să nu te apuci de cercetare dacă nu ești sigur că ambele căi sunt bune.”
Adică nu este așa că te apuci de cercetare și știi că această cale e bună, dar ai o problemă pe calea familiei. Atunci nu te apuci de cercetare. Când te apuci de cercetare, trebuie să fii sigur că ambele sunt bune, pentru că cercetarea este o muncă a pasiunii și pasiunea te absoarbe.
Poți avea conflicte cum aveam eu când eram foarte pasionat de cercetarea mea și venea vineri seara, se făcea ora șase și știam că trebuie să mă duc acasă. Mă aștepta soția, mă așteptau copiii. Dar eu aș fi stat în laborator până a doua zi dimineață.
Dacă era în timpul săptămânii, rezistam până a doua zi. Dar să rezist până luni, ca să fac experimentul acela, era o traumă. Eram în weekend cu familia și copiii mă întrebau: „Oare nu cumva te gândești la ce vrei să faci luni?” Și le spuneam: „Da, mă gândesc că vreau să testez chestia asta.” În capul meu deja începea să ruleze ce trebuia să fac luni.
De aceea le spun celor care vor să facă cercetare că este o muncă a pasiunii, care are câștiguri, dar trebuie să fii atent și la latura aceasta a pasiunii care te absoarbe. În anumite cazuri, poate fi periculoasă.
10. Cum putem să rămânem curioși fără să o luăm pe calea pseudoștiinței?
În esență, trebuie să fim conștienți că nu am mers degeaba la școală. De când a apărut ChatGPT, intrăm într-o zonă în care ne așteptăm să întrebăm inteligența artificială, ea să ne dea răspunsul și acela să fie. Dar într-o comunicare există două tipuri de informații. Eu vă spun niște cuvinte, ele ajung la dumneavoastră, dar, ca să fie înțelese, trebuie să le legați de ceea ce știți, de ceea ce ați învățat.
Nu este suficient ca eu să vă spun: „Uite, când Pământul se mișcă, se întâmplă asta și asta.” Argumentele pot să pară perfecte. Pot să vină și de la un om care crede că Pământul este plat. Dumneavoastră, când le veți auzi, veți putea spune: „Da, domnule, este așa, argumentele sunt bune.”
Dar dacă nu aveți informație adâncă despre ceea ce ați învățat la școală, nu aveți cu ce să comparați. Și veți cădea în pericolul de a spune că este adevărat. Ca să fiți rezilienți la pseudoștiință, trebuie să aveți acele cunoștințe bine înmagazinate. Trebuie să vă aduceți aminte de ce ați învățat la școală, ca să comparați întotdeauna ceea ce vi se spune cu ceea ce știți deja. Mie mi se pare că tocmai acum, în epoca inteligenței artificiale, când ChatGPT ne dă răspunsul, noi trebuie să învățăm foarte bine la școală și să nu uităm lucrurile acelea.
11. Veniți la Timișoara destul de des. Aici ați găsit oameni care înțeleg exact ceea ce vreți să spuneți?
Da, i-am găsit. Și i-am găsit nu numai în mediul public, pentru că de fiecare dată când vin la Timișoara văd că am sala aproape plină. Sunt mulți oameni care vin. Pentru mine, cred că este a treia conferință aici, iar oamenii apreciază și vin din nou.
Dar vin și pentru că i-am găsit în mediul universitar. L-am găsit aici pe Mădălin Bunoiu, care este un mare promotor al științei. I-am găsit pe colegii de la Facultatea de Fizică, i-am găsit pe colegii de la institutele de cercetare. Am aici colegii mei din mediul meu de cercetare, cu care mă înțeleg.
Mergeam aseară către cămin cu Ada Roseti și cu Mădălina Cocea, de la Iași, care și ea se ocupă de popularizarea științei. Și spune Mădălin, la un moment dat: „Domnule, ce bine mă simt acum! Parcă eram ca atunci când eram studenți. Am așa un sentiment, nu știu ce, mă simt bine.”
Și eu i-am zis: „Mădălin, te simți bine pentru că te-ai întâlnit cu colegi de-ai tăi, cu mediul tău, care efectiv te înțelege. Noi înțelegem ceea ce vrei tu să spui. Noi suntem aici, noi și ai noștri. Poate că nu suntem foarte mulți în toată România cei cărora ne place știința și care vrem să explicăm această parte foarte frumoasă a științei, dar uite că aici ne-am adunat, ne-am întâlnit și ne-am regăsit în pasiunea noastră.”
Concluzia mea ar fi aceea că știința este o formă de a iubi lumea cu mintea trează. Da, cred că e o concluzie foarte bună. Da, cred că e o concluzie foarte bună.
„Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României”
„PNRR. Finanțat de Uniunea Europeană – UrmătoareaGenerațieUE”
Website: https://mfe.gov.ro/pnrr/
Facebook: facebook.com/PNRROficial/